|
INAPOI
Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei,
in cadrul emisiunii "VIETI TRANSFORMATE" si publicat in
cartea cu acelasi titlu.
*******************
LIGIA SEMAN
“A avut loc acea tragedie... când părinţii mei
au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o
trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine
şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la
tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’ Era
un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al
disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari.
Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”
“Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind
la copii care aveau lângă ei o mamă.”
“Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura
disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu
după îmbrăţişarea ei…”
“Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a
scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite
ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să
scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea,
care aduc atâtea lacrimi.”
“Refugiul în arta scrisului nu schimba nimic în
interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă
integra în societate.”
“Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem
să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi
siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul
meu tânjise.”
“Tatăl meu, în felul lui disperat de a acţiona, m-a
pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: ‘Dacă nu te
laşi de Cristos am să te omor!’ “
“Când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea,
eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa
pentru mine.”
“Am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină
de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai
conteneau să curgă din ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină,
mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar
nu mă puteam abţine."
"Fugeam de mama ca şi cum ar fi fost un duşman... şi
ea rămânea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit
şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă..."
“Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o
adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un
sens."
Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul
conştiinţei”, „Funiile dragostei” şi „Tragedie şi
triumf”.
Reporter:
- Doamnă Ligia
Seman, titlurile romanelor
dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că
există undeva... se simte undeva subiectul durere.
Ligia Seman:
- Am fost al 14 copil în viaţă al părinţilor mei.
Înainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea
bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile
când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I.
Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini,
atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi
acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care
cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din
ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete,
iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a
avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. Îmi aduc
şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în
faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea:
„La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi
răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la
mama şi la tata!”
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de
copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva
s-a prăbuşit în mine.
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu
surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil
traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă.
Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe
bunica mea, dar loc de mamă tot nu ne-au putut ţine...
Înainte de a divorţa
părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea
să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice
chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ - mă căţăram prin toţii copacii
şi nu-mi era frică...
În urma acelor traume datorate
tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd
încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.
După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată
mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea.
Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu, pentru că ne iubea prea mult şi
îi era teamă să nu ne piardă, ne învăţase că trebuie să fugim de ea.
Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura
disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu
după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe
care ea ni le aducea... şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca
şi cum ar fi fost un duşman... şi ea rămânea în urma noastră ţipând
de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor
de atâta plâns şi suferinţă...
Pentru că am fost un copil sensibil,
toate aceste trăiri au pus amprente pe sufletul meu în decursul
anilor M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în
societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine.
Adeseori mă retrăgeam în camera mea, la biroul acela
de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cât încă
mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din
pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam
mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat
pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri.
În acele clipe m-am gândit pentru prima dată: dacă nu am cui să
împărtăşesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi
descărcarea mea emoţională.
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a
scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite
ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să
scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea,
care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţionale anormale.
Reporter:
- Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii
de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur
părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori
înţeleg toate acestea pentru că au trecut prin astfel de drame
sufleteşti.
Ligia Seman:
- Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera
creatoare”: „Cel mai important lucru pe
care-l poate face o mamă
pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai
important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este
s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât
de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe
celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”
În decursul anilor am putut vedea diferenţa între
ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi
un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu,
Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat
Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor
noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi
învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce
eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a suferit
consecinţele rupturii unei familii.
Reporter:
- Experienţa dumneavoastră de viaţă,
experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care
le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care
a fost momentul când aţi debutat în literatură?
Ligia Seman:
- Am debutat în viaţa literară scriind poezie la
cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în
1985.
Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare
carieră literară. În sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin
care să reuşesc să estompez durerile trecutului. Mi se părea că în
împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era
aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.
Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe
într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci.
Visurile acestea însă şi refugiul în arta scrisului nu schimbau
nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă
de a mă integra în societate.
Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram
doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici
un sens. Până într-o zi.
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică
neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit
de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima
dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia Îl
iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.
Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. Îmi
spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această
cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare
rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin
începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie,
gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după
care sufletul meu tânjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumuseţea Lui, cu
singura iubire statornică şi atotcuprinzătoare din Univers. Cum să
renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de
deznădăjduit ?
Dar, pentru că eram în vremea comunismului şi tatăl
meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii
mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu
privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg
această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat
viaţa.
Într-o seară, după ce am fost la biserică,
tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că
l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat
de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a
spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”
Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc
aminte atât de clar acea scenă. Îmi zvâcnea inima în piept. Mâna
părintelui meu era deasupra mea. Îmi aduc aminte că în acele momente,
de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână
deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi
El viaţa pentru mine.
Reporter:
- Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume
prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos,
a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?
Ligia Seman:
- Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după
ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu
toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această
hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea
vreme şi nu doar atât - pentru că trăiam în vremea vechiului regim,
se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat
să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode”
conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest
compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru
m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera
literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el,
“să ajungi la inculţii aceia!?” Nu mi-a fost deloc uşor. Am
ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de
pace şi cu simţământul că eram o biruitoare - reuşisem să renunţ de
dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea
puterea să renunţ.
Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre
primele cărţi creştine publicate după revoluţie a fost o carte a
pastorului Petru Lascău - “Paşi spre lumină”. Citind prefaţa acestei
cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un
mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne
aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate,
spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici
să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de
întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am
format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu să aducem din nou
frumuseţea în literatură.”
Reporter:
- Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o
persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune,
un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?
Ligia Seman:
- Din momentul în care eu L-am cunoscut, Isus Cristos
a devenit pentru mine cea mai minunată Fiinţă din univers. Isus
Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid
ochii şi până seara târziu. El a promis celor care îl urmează că va
fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul
veacurilor.
Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este
Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel,
încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi
totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din
iubire pentru noi, a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă
dai şi tu totul.
Reporter:
- La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile
romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al
conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care
a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”
Ligia Seman:
- Cartea „Funiile dragostei” are un motto.
Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu
funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu
m-a tras cu funiile dragostei Lui.
Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei
Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi
toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu
handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la
tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi
încuraja pe alţii prin scrierile mele.
Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei
cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru
împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care
am fost creată.
Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc
durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe
Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în
direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni
transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai
sensibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele
lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să
ridice pe alţii, să dea soluţii.
În Apocalipsa ni se spune:
“Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii
au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în
cărţile acelea.”
Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna
Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră
poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii
sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni.
Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt
neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii,
a fi în faţă... Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dragostea, şi
ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii
trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru
consemnează şi răsplăteşte.
Reporter:
Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau
nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate şi dumneavostră treceţi prin ceea ce înseamnă
dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedie sau
triumf şi aveţi nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este
singurul care vă poate oferi dragoste adevărată şi El este singurul
care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.
|
